miercuri, 5 octombrie 2011

Confesiune

De ce încă port cu mine secretul acelor vremuri,acelor seri ploioase de vară,când priveam picurile de apă și ne scăldam în dulcea căldură a brațelor și trupurilor noastre?De ce port încă secretele tale, ce nici acum nu-mi dau pace?De ce încă te mai iubesc?
Da,încă te mai iubesc,nu pot lăsa nimic în urmă, nu pot renunța la nimic și doare. Da,trupul meu încă freamătă de emoție la auzul vocii tale, pielea mi se înfirbântă doar imaginându-mă lângă tine. Nu, nu trebuie. Ar trebui să fiu mai puternică de atât. Dar sunt obosită să fiu tot aici, speriată și acum de temerile mele copilărești, amintirea pașilor tăi când te depărtai este mult prea mult,prea mult și nu mai pot.
Sunt singură de prea mult timp, liniștea este apăsătoare, aerul îmbâcsit de același miros vechi de tutun și cafea, camera plină de amprentele tale. Ai plecat, dar de ce? Din dorința prostească de a nu deveni slab iubind. Din teama acceptării. Din lașitate și orgoliu.
Dar acum? Cum sunt nopțile tale fără mine, fără parfumul meu și fără cântecele mele fredonate ușor lângă urechea ta, buzele-mi atingându-ți urechea și tachinându-ți mai apoi gâtul și tâmplele? Probabil la fel de goale ca și ale mele. Dar de ce? De ce, când totul putea să fie altfel, puteam fi doar noi doi împotriva lumii, noi doi și atât?
Liniște, apăsare, tot fum și aceeași cafea, dar rece acum. Dar tu? Tu nu ești aici. În nicăieriul tău le simti și tu?

vineri, 26 august 2011

Gugu*

Sunt atâtea lucruri imorale pe care le ador.Iubesc să mă enervez şi să înjur deşi ştiu că nu este tocmai ortodox(nici în Iisus şi divinizare nu cred).Îmi place că pot fuma cu ai mei și că ei îmi cumpără țigări deși altora li se pare greșit(este chiar foarte normal,pentru că dacă aș vrea să fumez aș face-o și fără să știe ei-dar ăsta ar fi alt lucru imoral-so,point for me).
Nu cred că oamenii se pot schimba, ci doar că încearcă să-și ascundă defectele care oricum mai devreme sau mai târziu tot ies la iveală.
Sunt încăpățânată,egoistă,nesigură,agitată,emotivă-fără sens uneori,scorpie-asta doar dacă mă provoci,ceea ce nu este foarte greu,nu arăt niciodată ce simt-deși uneori te-aș băga pe unde ai ieșit. De ce aș ascunde asta? Nu îmi este greu să spun cum sunt,dar de ce aș face-o? Cei care contează o știu-și încă foarte bine- și nu se tem să mă pună la punct atunci când o iau razna, și crede-mă că de foarte multe ori eu sunt la granița dintre calm și isterie.
Nu încerca să mă provoci pentru că nu știi ce va ieși- riști să te alegi doar cu un zâmbet super drăguț și un deget ieșit de nicăieri din buzunar sau riști o adevărată catastrofă cu urlete și tot tacâmul. Nu sunt deloc statornică. Nu. Sunt atât de imprevizibilă încât și pe mine mă uimesc.
Îmi place că uneori sunt capabilă să fac lucruri foarte grele de una singură. Iubesc să gătesc- și crede-mă, sunt foarte bună la asta.Așa mă calmez deși în urma mea rămâne un morman de vase.
Nu încerca să înțelegi de ce dracu scriu aici astea pentru că nu o să-ți dai seama- sinceră să fiu nici eu nu știu,dar asta simt nevoia să fac.Mă rog...
Mi-e dor de zilele de la școală,când plecam cu Gugu, mâncam covrigi cu ciocolată de la Petru și râdeam de oricine trecea pe stradă (asta până să vedem că de fapt era și profa de engleză-nu a noastră, dar nu dăm nume) pe acolo. Să mergem în parcul din livadă, să fim cerute în căsătorie de moși libidinoși și noi să mâncăm shaorma. Mi-e dor de ultima bancă de la geam.
Mi-e dor să râdem de idioatele care se cred deștepte(gugușor,cunoști specia), mi-e dor să stăm la telefon ore în șir râzând sau plângând-după caz sau după starea de ebrietate. Mi-e dor de școală și de diminețile în care tanti de la magazin știe că vreau două 3in1 strong cu foarte mult zahăr- asta pentru ca la ora 8 fără 5 nici măcar pe unde merg nu văd.Mi-e dor să mă sune gugu să merg la xerox măcar cu 5 minute înainte și eu să dorm ca o scroafă(așa mă laudă ea pentru că mă iubește). Mi-e dor să ne prindă ploaia cu covridogul și țigara în bot și să ne certăm cu baba căreia i-am dat 1 leu și ea în continuare ne cere, insistă chiar.
Mi-e dor să-l facem de tot râsul pe dragul nostru steroid ciufulit în ora de bio-profa să se ia de noi, dar să râdă și ea de fapt ori să se ia și ea de el). Mi-e dor de tot ce am și tot ce știu că nu mi se va lua.
De ce? Pentru că tu,gugușor,mă iubești, no matter what. De ce mă iubește gugu pe mine?
Because...




miercuri, 3 august 2011

Greşeli.

La un moment dat,toţi ajungem să luăm decizii ce atunci par a fi corecte,dar care,mai tarziu, ne marchează trecutul și ne fac să spunem "Am greșit.Acum aș face totul altfel." Și eu am luat decizii ce mi se păreau al naibii de bune atunci,dar care acum sunt doar pete,pete în marele abis al trecutului meu. Nu aș fi făcut nimic altfel.Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș lua aceleași decizii, as face aceleași lucruri, dar fără să pun atât de mult suflet. Ajungi să lași câte puțin din ceea ce ești tu tuturor persoanelor din trecut. Dar știi ce...? E greșit.
Tu,îți aparții,așa cum și sufletul tău și mintea ta îți aparțin întru-totul. Când pleci, nu lăsa nimic în urmă, poate doar câteva amintiri, dar tu hotărăști cum să fie: dulci,ca atunci, sau amare, pentru că nu crezi că acea persoană merită ceva de la tine. Eu nu iau nimic cu mine când plec mai departe.Nu.Las totul acolo, dar amintirile nu vor fi niciodată ca realitatea de atunci.Asta doar pentru că am învățat că nu datorez nimănui nimic. Singura persoană căreia trebuie să-i dau explicații și de care să nu-mi fie rușine sunt eu.Doar eu.
Sunt al naibii de sigură că amintirile pe care le-am lăsat nu au fost deloc dulci.Dar cu toate astea,indiferent dacă lor le pasă sau nu, au încă o parte din mine.Mică,dar este acolo.
Dar asta nu mă face să mă simt mai puțin eu însămi sau mai slabă. Din contră. Mă face să ma simt puternică și să știu că nu am trecut degeaba prin viața altora. Viața lor merge înainte,cu sau fără mine, dar o parte din ceea ce am avut va rămâne acolo,cu acea persoană,indiferent dacă este sau nu conștientă de asta.
Cineva mi-a spus să mă apuc de șah, pentru a mă putea auto-disciplina. Singura mea problemă la acel joc nu este incapacitatea de a gândi mutările, ci impulsivitatea cu care o fac. Nerăbdarea de a vedea cum acționează celălalt. Asta sunt eu și în viață.
Impulsivă.Incapabilă de a gândi de două ori înainte de a lua o decizie. Pur și simplu nerăbdătoare să văd cum vor decurge lucrurile mai departe.
Eu trăiesc în prezent, dar cu toate astea gândindu-mă la viitor, la cum voi fi eu peste ceva timp. Iubesc să nu știu ce va urma în viața mea. Dar de un singur lucru sunt sigură: de drumul pe care vreau să-l urmez. Pentru cei mai mulți ceea ce îmi doresc să fac în viață este o fantezie, un film. Dar știu că sunt capabilă să îndeplinesc acea fantezie, să joc rolul principal în acel film, să pot deveni eu însămi indiferent de ce spun ceilalți, indiferent de cum mă consideră ei.
Poate sunt imatură și mult prea sigură pe mine. Poate, dar știu de ce sunt capabilă, cu sau fără micile părticele din mine pe care le-am lăsat în urmă, drept cadou , celor ce și-au lăsat amprenta asupra viitorului meu.
Am învățat să iubesc, dar să-mi controlez sentimentele. Am învățat să iert, dar să nu uit niciodată. Am învățat să lupt, dar să nu renunț niciodată. Am învățat să prețuiesc, dar fără a-mi arăta sentimentele. Am învățat să fiu eu, dar fără să-mi fie rușine de propriile decizii.
Cine sunt eu...? Nu știu. Un călător,poate.
Ce sunt eu...? Nu știu. Un suflet rătăcit, poate.
Un suflet pe care ai știut să-l aduci înapoi, nu să-l lași în urmă, indiferent de toate deciziile greșite pe care le-a luat față de tine.
Și îți mulțumesc. M-ai învățat să iubesc și cu mintea,nu doar cu sufletul. și ce înseamnă să fi iubit cu adevărat, nu a fi amăgit cu iubire.
Eu?Eu nu fac greșeli, ci doar iau decizii din impulsivitate și din curiozitate.
Sunt un copil. Bun venit în lumea mea plină de baloane de săpun, dar care, într-o zi, se vor transforma în cărămizile viitorului meu.

joi, 14 iulie 2011

La limita dintre bine și rău.

Eterna țigară,același fum, învăluind amintirile și trecutul, făcând ca prezentul și viitorul să fie singurele care contează.
Probabil luăm decizii mult prea repede, lăsându-ne purtați de instincte. Dar instinctul meu nu dă greș niciodată, el îmi spune acum că am făcut bine. Poate mulți nu mă înțeleg, dar sunt sigură că tu o faci. Sunt convinsă că tu poți înțelege, că tu mă poți iubi exact așa cum sunt cu tine, fără să mă ascund, fără subîntelesuri și fără fum, cu aceleași cicatrici știute doar de tine. Știi că deciziile mele sunt întotdeauna luate gândindu-mă la tine, și chiar dacă mă cerți că nu fac bine, știi de fapt că o fac doar pentru tine.
Nu te vei întoarce niciodată și știu asta. Își este teamă,mult prea teamă de golul imens din sufletul meu, pe care tu l-ai lăsat acolo când ai plecat, gol pe care doar tu îl poți umple, așa cum ai spus.
Nu îți pot spune niciodată ceva relativ, pentru că tu știi deja ce vreau să spun, tu știi întotdeauna ce simt și ce vreau. Dar niciodată,niciodată nu faci nimic. Întotdeauna aștepți,aștepți și asta mă omoară.
Voi fi a ta oricum. Deși tot ce simt eu, tu lași în drum, în praf de amintire.
Vorbele îmi sunt vânt nebun.În baloane de săpun...

joi, 16 iunie 2011

Altfel de eu...

Într-un sfârşit a venit timpul să mă gândesc la mine.Dar cum?Cum când tu ești departe de mine?Cum când nu pot fi întreagă dacă nu te am?
Nu credeam că mai există oameni care să iasă în parc să se joace în iarbă,să-ți dea flori fără o anumită ocazie sau pur și simplu să îți cânte la chitară și să te sărute când te aștepți mai puțin.
Nu credeam că mai există un suflet pe care să-l iubesc și care să mă iubească la rândul lui necondiționat.Cel puțin nu înainte de acele jocuri stupide.Stupide sau nu ele m-au condus azi spre fericire, spre gura mea de libertate și împlinire.Spre tine.Spre noi.
Un copil.Asta ești.Dar un copil capabil să mă țină aproape fără să se străduiască prea mult,un copil care este dispus să-mi accepte nazurile doar de dragul de a mă vedea zâmbind măcar o dată.Un copil care renunță la mofturile lui pentru ale mele.Un copil capabil să lege un trandafir cu ață și să mă lase să-l aduc singură sus crezând că este probabil ață de la prosop.Un copil care la karaoke mă ține de mână să cânt "My immortal" deşi melodia i se pare de-a dreptul oribilă.Un copil care este acolo noaptea să mă țină în brațe,strâns,la pieptul lui, fredonându-mi ușor la ureche aceeași melodie,doar de dragul meu.
Nu-mi pasă că ești un copil.Nu-mi pasă ce spun ceilalți despre tine.Eu știu doar că îmi va fi greu fără tine. Și că abia aștept să alerg iar în brațele tale,deschise larg,așteptând căldura trupului meu.
Îmi va fi dor să vorbim din priviri, îmi va fi dor de țigările împărțite până la ultimul fum.
Îmi va fi dor de tine.
Și asta doar dintr-un motiv.
Îl știi...?
Nici nu ai putea să nu...

sâmbătă, 4 iunie 2011

Inimă.

Cât de bine mă simţeam cândva,atunci când mi se spunea că mă port de parcă nu aş avea inimă.Şi sincer chiar aşa era.Fizic ea exista,bătea,pompa sânge,dar nu era loc pentru altceva...Şi o lungă perioadă de timp am crezut că nu o să fie vreodată...
Dar ai apărut TU...Nu TU cel cu care credeam ca îmi voi petrece restul vieţii,ci TU cel care mă accepţi exact aşa cum sunt,cu toane,mofturi,orgoliu și încăpățânare,fără să încerci să mă schimbi,fără să-ți dorești să fiu ceea ce nu sunt,fără să mă judeci.TU doar mă iei în brațe,mă alinți și mă iubești fără să întrebi "de ce".
Mi-a spus cineva acum două zile că s-a convins: undeva ascuns în trupul meu zăcea și o inimă ce aștepta să se trezească,ce aștepta să bată tot mai tare doar la auzul vocii tale. Tu m-ai făcut să realizez în sfârșit că pot fi iubită, că merit să mă las iubită exact așa cum sunt.
Da,aveai dreptate.Sunt un copil ceva mai mare,dar care chiar merită să iasă la lumină,care merită să te facă fericit,dacă asta îți dorești.
Dar și copiii ajung să se atașeze,să țină la cineva,chiar să iubească.Eu te-am ales pe tine...
Mă lași să-ți demonstrez că am o inimă?
Pentru că simt că lângă tine o pot reface,o pot face din nou să bată nu doar fizic.TU o poți face.

luni, 16 mai 2011

Și plouă iar...

Fulgere,tunete și picături mari,mari de apă...Și tu...?
M-ai lăsat aici,singură,în mijlocul furtunii...Singură...Fără să am pe nimeni să mă ajute să merg mai departe.Și totuși eu încerc.Nu renunț...Să renunț nu e pentru mine.Sunt în stare să rezist...Să accept...Să îndur și să înfrunt totul...Deși majoritatea loviturilor vin frontal...Am învățat să le înfrunt,să nu mă dau în lături de la nimic,să tac și să lupt.Tu m-ai invățat asta.
Și ce dacă m-ai abandonat în ploaie...?Pentru noi  nu este decât un alt test,un test pe care îl vom trece,ne mai ținând cont de sacrificii și compromisuri.Doar un test.
Un test cu care îmi ești dator.Un test care ne va apropia,ne va aduce înapoi unul la celălalt...
Și la sfârșitul lui,ce mai contează cât a fost de greu?Cât ne-a durut...?L-am trecut și este tot ce va conta.
De ce?Pentru că dragostea nu ține cont de ploaie,de fulgere sau tunete...Dragostea nu ține cont de șiroaiele de apă ce mă îmbracă din cap până în picioare,alintându-mi trupul în locul tău...Ploaia ce mă învăluie și mă poartă tot mai departe mereu...Tot mai aproape de tine...Departe de restul...Ploaia ce mi se prinde de firele de păr,îngreunându-l,făcându-l să mi se lipească de față,jucându-se gingaș cu pomeții mei înfierbântați.Dar ploaia nu e caldă.Nu...Sunt doar lacrimile ce s-au scurs din colțul ochiului,lacrimi pe care nu le-am putut controla...Și de ce tremur...?Nu de la frig...Cu siguranță nu...
Îți simt apropierea...Asta este cauza tremurului meu...Și ploaia mă părăsește,făcându-ți loc,lăsându-te pe tine să mă mângâi în locul ei...
Și tu...Tu îi iei locul zâmbind,plin de viață,de iubire,de absolut.
Bun venit,dragul meu!
Dar nu renunț la ploaie...Nici măcar de dragul tău...O las să mă învăluie iar...Să mă poarte cu ea...
Dar te prind de mână...
Dacă plec,te iau cu mine.Oriunde,pentru totdeauna...
Călătorii ploii...

sâmbătă, 7 mai 2011

Alegeri...

Cineva îmi spunea odată "cum să creadă ceilalți în tine dacă tu nu îțî acorzi credit?".Mi se părea o totală aberație.Eu aveam încredere în mine.Nu,era o iluzie de fapt...
Eu nu mă cunosc.Sunt încăpățânată,orgolioasă,arogantă sau doar îmi place să cred că dețin controlul?Știu doar că sunt imprevizibilă.Teoretic deciziile trebuie să fie gândite și apoi puse în practică.Nu și eu.Eu nu fac așa.Eu fac ceea ce simt,chiar dacă de cele mai multe ori deciziile mele mă sperie chiar și pe mine.
Regrete?Nu cunosc sentimentul ăla.Eu nu regret nimic.E o viață mult prea scurtă ca să am timp să regret.Mă ridic și merg mai departe.
Dar ce se întâmplă când acel "mai departe" nu mai depinde de tine?Când nu poți continua fără el acolo,lângă tine.Continui să mergi,să speri că odată și odată totul va fi bine.
Eu nu cred în suflete pereche.Nu există așa ceva.Nu se poate ca în toată lumea sa fie doar o pereche pentru tine,una singură.Dacă pereche ta ar muri înainte să apuci să o cunoști măcar?Nu,sufletele pereche nu sunt pentru mine.În schimb cred în suflete ce se completează,ce se sincronizează,suflete atât de asemănătoare care ajung să pară identice.Dar nu se transformă într-un singur suflet.Nu.Fiecare are sufletul său,sentimentele sale.
Și noi?Ne analizam și am ajuns la concluzia că toate acțiunile mele sunt de parcă le-aș face în oglindă.De ce?Pentru că exact asta faci și tu.Reacționăm la fel.
Sunt momente în care ochii mă trădează?Dar trupul nu?Oricât ai încerca să te ascunzi de sentimentele tale și să fugi,ochii te trădează.Ochii ăia în care m-am pierdut de atâtea ori,nopți la rând.
Și dacă inima mea ar înceta pentru o clipă să se mai gândească la mine?Dacă prin fața mea s-ar derula temerile mele cele mai mari?Dar cu toate astea aș putea să spun "stop" şi totul s-ar termina?Aș spune"stop" sau aș încerca să suport?
Nu,cu siguranță nu aș renunța,aș accepta temerile.De ce?Pentru că în viață nu am o astfel de alegere.Nu pot spune "stop" de fiecare dată când simt că ceva mi se sfâșie în interior.Când ai plecat am ales să opresc totul și tu ai revenit?Nu,nici nu aș fi făcut asta.Ai vrut să pleci,ți-am dat drumul.
Fiecare este stăpân pe propria-i viață,pe propriu-i trup,pe propriile-i decizii.Dar ce faci atunci când simți că viața,trupul și deciziile nu-ți aparțin?Ce faci când deciziile tale legate de viață, de trup, i-ar putea rănii pe alții?
Nimic.Este totul al tău.
Viața stă în detalii.Trebuie să apreciem frumosul,onoarea și iubirea.Rațiunea nu este decât cea care le ține pe toate la un loc.
Și dacă va trebui să mori,va fi de mâna mea.Nu a altcuiva.Și cu toate astea,eternitatea va fi tristă fără tine.
Where has my heart gone?I want to go back to...believing in everything...and knowing nothing at all... 
But you are right here next to me...And you know what?Now I'm thinking "what the hell"...

luni, 4 aprilie 2011

Noapte...

Târziu în noapte...Doar vânt,felinare și străzi pustii...Și o umbră,lungă,difuză...
Sunt EU...
Probabil nebunia mă poartă pe strada asta atât de cunoscută,tot mai cunoscută cu fiecare pas...De ce...?Nu mă întreba,pentru că nu îți voi răspunde.De ce...?Pentru că nu am un răspuns...Poate inconștiența,poate dorința, poate toate la un loc.
Niște scări...Le urc în grabă,o grabă nebună.O ușă...Caut cheia...Metalul rece mă face să simt un fior pe șira spinării...Țin minte când mi-ai oferit-o...Am crezut că e o glumă...
Bag cheia în ușă...Nu se deschide...
Proastă...
TU ești deja acolo,așteptându-mă... Privești pe geam...Mă ignori...
Îmi las geaca și te cuprind în brațe...Dar ești mai rapid ca mine...Mă ridici sărutându-mă...Mă strângi în brațe...
Mă arunci în pat, acoperindu-mă cu căldura trupului tău tremurând.Mă dezmierzi cu mângâieri pline de poftă și dorință, îmi săruți pielea înfierbântată, iar eu, sub ploaia de dorință mă arcuiesc, mă cutremur, zgâriindu-ți pielea ușor, făcându-te să-ți oprești respirația...
Respiri iar,mai repede și mai greu...
Trupurile ni se unesc devenind unul singur, păcatul.Săruturile și atingerile se întețesc,dansăm dansul iubirii și al desfrânării,dansul nostru...
Acum,pe patul dezordonat,stăm noi...Noi doi,plini de teamă, de împlinire...Goi...
Îmi săruți încheietura mâinii...Îți place asta atât de mult...Îmi întind mâinile și desenez frenetic cu degetul niște linii imaginare..."Aici, eşti tu...În sângele ăsta nebun ce aleargă de încântare,eşti tu...În toată fiinţa mea, eşti tu..."
Şi râdem, ca doi copii,nebuni...
Mă ridic...
Mă priveşti cu încântare...Liniile trupului meu conturează amintirea păcatului...Privesc pe geam..."E lună plină..." şi zâmbesc...Tu mă privești în continuare și nu spui nimic...
Mă privești...Trupul meu încă vibrează...Amprentele mâinilor tale sunt încă pe mine...

miercuri, 16 martie 2011

Renașterea...

                                                                                                                               Infinit,Orașul Nicăieri

                                                       Uitare,

Eu nu pot fi ca tine,nu pot și nu aș vrea. Odă iubirii,viselor clădite și spulberate, cântare săruturilor furate și apoi părăsite,omagiu zborului plăpând al unui fluture în bătăia liniștitoare a vântului de primăvară.
Și eu la fel ca tine,mugur timid,și eu am rămas pradă cuvintelor și iubirii,așa cum tu ai rămas sclavă copacului tău,indiferent de obstacole și suferință.Și eu am renunțat la tot doar pentru a fi cu el, și cu toate astea sunt aici, privind, așteptând, sperând, dorind, iubind.
Mai știi cum vântul potrivnic a încercat să vă despartă?Și a reușit, frunză, a reușit, dar cu ce rezultat?Tu ai revenit,așa cum o faci iar și iar,de nicăieri.La fel am fost și eu, m-am împotrivit și am luptat,ca și tine. Dacă iubim de ce să renunțăm, de ce să rămânem blocate aici,când știm că depărtarea este apăsătoare? Precum zborul pe care l-ai avut tu către pământ,către despărțire, așa zboară și amintirile mele acum.Dar ele se întorc,ca și tine,mereu.
Cum te-ai simți,tu,noapte senină,dacă ți-ar fi luate stelele și luna, dacă ai rămâne singură, pierdută în întuneric, dacă ți-ar îngheța inima pe cerul de opal?  Știi, noapte, hotărâsem să nu mă las purtată în lumea viselor, de teamă să nu-l aflu și pe el acolo, dar ar fi fost ca și cum refuzam să merg,de teamă să nu cad, aș fi vrut să renunț la frumusețea momentelor cu el.Toate astea ar fi fost ca și cum renunțam la alergatul desculță, în ploaia de raze a primăverii, în iarba de un verde crud, ce-mi gâdilă tălpile.Dar...cu ce folos,noapte?
Nu am renunțat,nu am dat înapoi, am refuzat să șterg amintirile,ca și voi,fire de iarbă, m-am încăpățânat să revin,voi pentru a acoperi pământul cu fragilitatea voastră, eu pentru a-i umple sufletul de bucurie.
Nu,soare,nu te-am uitat.Raza ta aurie îmi alintă părul ciufulit de vânt și buzele, buzele fierbinți, făcându-mi sângele să-mi alerge iar prin vene, nebun de încântare, plin de crez.
Mulțumesc ție,iubite! Ia-mă de mână,călăuzește-mi visele spre efemer!
    




         



                                                                                  A voastră umilă încântare,
                                                                                                                    Renașterea

joi, 10 martie 2011

Delir...

Niciodată nu am crezut asta...Oricine mai puţin eu...Nu,este imposibil.Eşti sigur...?
Da,eşti,şi sunt şi eu...Mai sigură ca niciodată...
Zac pe zăpada amintirilor mele,ce mă înfierbântă mai mult ca întotdeauna.O cămaşă.Atât.O ştii...?Oare o mai ţii tu minte?Mirosul tău este din ce în ce mai puternic,arzându-mi pielea,odată cu zăpada,complotând împotriva simţurilor mele,a tot ce-i rău în mine...Mă mângâie uşor,sub valul de lumină palidă a lunii...
Privesc spre agonie plutind pe marginea sufletului meu...Dar prefer să cad...Nu vreau să calc pe tine,te-ar durea...Nu îmi este frică să zbor spre suspin şi lacrimi,pentru că toate vor rămâne umbre,umbre ale amintirilor noastre,când tu,tu mă vei ridica,mă vei face să zbor din nou...Îmi vei desena aripi cu mâna şi ele se vor deschide...Vor zbura pentru mine...Şi vântul mă va dezbrăca uşor,lăsându-mă goală,privind spre tine,crezând în tine...
Şi tu...Mă vei privi zâmbind,ştiind că aripile mă vor purta la tine,iar şi iar...Pe zăpada ce arde,sub luna ce visează,spre noi...
Mirosul cămăşii mă apasă,amintindu-mi de fiecare dată să expir...Dar mi-e frică...Vreau ca plămânii mei să mă facă să plâng,umplându-se tot mai mult de tine,de noi...
Dar ei refuză...Refuză complet,pentru că tu,tu mă ţii de mână.Nu e cămaşa,nu mai e...E doar o pată pe fericirea noastră,o pată mică ce defineşte albul diafan.
Zăpada ne arde,făcându-ne să tresărim...Sau poate nu e zăpada,suntem noi,sunt trupurile noastre ce se contopesc în minunatul păcat ce ne defineşte.
E visul meu...
E doar dansul meu spre nebunie,nebunie şi delir...

duminică, 27 februarie 2011

Noi...


"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:
  • Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.
  • Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
  • Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.
  • Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu avortiv.
  • Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.
  • Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
  • În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.
  • Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
  • Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul."    Noi...și visul nostru...

miercuri, 23 februarie 2011

Ciudat...

De la prietenie adevărată la străini nu este decât un prag,ușor delimitat,ușor de trecut.Pentru a rămâne de partea cealaltă a ușii trebuie să știi bine ce vrei,să ai încredere,să speri,să iubești,să crezi.
Dar ce faceam când celălalt nu este chiar atât de sigur de ce parte a ușii vrea să rămână?Sau când nu vrea să îți spună deși este absolut evident,i se simte în miros,în privire...?Consider că este o singură soluție:tragi aer adânc în piept,numeri până la 10,te liniștești și treci și tu pragul...Dar odată ajuns acolo sunt două soluții: rămâi cu el de cealaltă parte a pragului,ce a reprezentat doar un obstacol pe care l-ați trecut cu brio sau sfărșitul unei frumoase perioade care părea că o să dureze pentru totdeauna?
Nu știu,mi-e greu să aleg,după atâtea câte au fost între noi,nopți pierdute în telefon și povestind,mesaje și pauze în hohote...Dar eu una simt că tu ai ales,nu știu,asta simt eu...Poate mă înșel și nu reușesc să văd ceva ce e în fața mea.Poate este așa.Dar dacă nu...?Dacă și tu simți aceleași lucruri și nu le spui doar pentru că aștepți,ca și mine să facă cealaltă pasul...?Dacă vrei să trecem împreună pragul,dar îți este frică să nu mă răzgândesc,așa cum îmi e și mie.
Dar de un lucru sunt sigură:ceva acolo,adânc ascuns de piele,mușchi și torace,ascultă melodia pașilor tăi,pașii prieteniei noastre,și are un loc bine delimitat în care ești fixată bine.
Prietenie:între teamă,năzuință și speranță...

vineri, 18 februarie 2011

Cântecul de totdeauna şi de niciodată...

Războiul ne omoară chiar și atunci când ne lasă să supraviețuim. Aș vrea să mă ridici în brațe,așa cum făceai altădată, îți amintești?
Dar lacrimile mele cad pe sufletul tău ca nisipul unei clepsidre, ca umbra unui vechi meridian ars de soare, care de o parte ar scrie în raze cuvântul "totdeauna", de alta,în umbră, cuvântul "niciodată"...
Ascunde-ţi privirea, nu pot să o văd, nu fără să mă gândesc la tot, la noi şi amintirile noastre, ce acum par infinite, dar ce atunci treceau mult prea repede... Ni se păreau mult prea scurte clipele, mult prea puţine săruturile.
Şi acum...? Ce a mai rămas din iubirea aia a noastră...? În faţa noastră se află un mic cimitir. Ne aflăm lângă un mormânt,am venit amândoi să îngropăm trupul neînsufleţit al iubirii noastre. Dar refuz,refuz complet. De ce să îngropăm ceva ce încă este viu, ceva ce nu a murit si nu va avea cum sa moară în veci...?
În stradă, în aerul invadat de ceaţă,cineva cânta... Un glas pierdut în ceaţă:...cântecul de totdeauna şi de niciodată...
De ce mi-e dor de mâinile tale, ce lasă de fiecare dată câte o amprentă pe pielea mea cunoscută doar de tine...? De ce îmi lipsesc săruturile, ce de fiecare dată mă ard cu dulceaţa şi parfumul lor...? Bei din ceașca mea...? Nu,din buzele tale... Dar mai ții tu la buzele mele...?
De ce mi-e dor de noi şi de nopţile lungi de vară,de geam şi de lună...? De luna aia rotundă, ce ne privea,şi  ne blama, dorindu-şi infinit să fie ca noi,măcar pentru o clipă...
Mi-e dor de tine şi de noi... De nopţile pierdute în negura întunecată a timpului ce nu renunţă la trecerea lui, aşa cum nici noi nu renunţăm la dragostea noastră... De cântecul de veci şi de niciodată...

marți, 1 februarie 2011

O altă noapte lungă...

O şosea,un drum spre nicăieri,vise pierdute,lăsate în urmă...Şi vânt...
Aş fi vrut să plec...Dar cum,cum aş putea face asta când tu rămâi aici,privindu-mă cum plec,dar ştiind că o să mă întorc,tot aici,tot la tine,tot la noi şi la ce a fost...A fost şi va mai fi.
Nu credeam că o să-mi fie imposibil să renunţ,să uit de toate,să renunţ la tot.
Nu știu ce a fost azi-noapte...Nu știu...Dar sincer nu-mi doresc să știu,nu aș fi capabilă să trec și peste decepția asta.Mă doare,nu e doar durerea asta fizică de nesuportat,e mai mult de atât...Mă dor toate bucățile din sufletul meu pe care le ai tu...Și le ai pe toate.
Nu știu ce a fost azi-noapte...Apeluri fără răspuns.Și pe cine aș fi putut suna dacă nu pe tine...?Cui i-ar fi putut păsa de ce s-a întâmplat,dacă nu nouă,mie și ție...?
Nu știu,suflețel...Nu știu și doare.
Nu te pot privi plecând,ar fi imposibil,nu te pot lăsa să pleci cu tot ce-i al meu,cu amintirile noastre și cu tot ce am avut împreună.Nu pot și nu vreau.
Hotărăște-te,ea sau eu...Stăteam și mă gândeam...Singura diferență între mine și ea,cu excepția celor vizibile, este vârsta.Da...Poate e matură și te poate ajuta,dar știi la fel de bine ca și mine că nu te poate iubi nici măcar un sfert din cât o fac eu...Știi că niciodată nu te vei simți complet lângă ea...Știi că nici tu nu poți renunța.
Atunci de ce am face-o...?De ce să renunțăm și să alegem calea ușoară,când putem lupta...Împreună...
Niciodată nu vei putea fi lângă ea fără să te gândești la mine...
Niciodată...
Și probabil azi-noapte am pierdut ceea ce mi-am dorit cel mai mult și cred că știi foarte bine despre ce e vorba...Îl vreau înapoi...Deși nu sunt sigură ce a fost...
Îl vreau înapoi,împreună cu tine și toate amintirile noastre...
Înapoi...Pentru totdeauna...

miercuri, 12 ianuarie 2011

Cicatrici.

De câte ori nu am iertat,ca mai târziu să reproșăm ceea ce odată iertasem.Și asta doar pentru că iertăm,dar nu uităm.Suntem mințiți,dezamăgiți și înșelați,dar cu toate astea spunem că putem trece peste.Că putem ierta,pentru că iubim.Când iubești crezi că poți face totul,că poți muta munții din loc,să prefaci pietrele în nisip doar dintr-o privire,că poți presăra praf de stele peste orașul îmbâcsit,orașul în care zac într-o liniște obsedantă toate amintirile tale.Ale voastre.
Te-a rănit odată.Ai crezut că ai reușit să treci peste,să-l ierți,să uiți și să o iei de la capăt,dar durerea și amintirea rămân ca niște cicatrici,ce din când în când mai sângerează,secându-te de puteri,făcându-te să te târăști în propria-ți agonie.Cum poate fi tratată o cicatrice?Nu poate.Ea rămâne acolo indiferent de tratament,ca să-ți aducă aminte de tot ce-a fost,să-ți aducă aminte cât te-a durut.
Nici amintirile nu pot fi șterse cu buretele.Ele rămân într-un colț al minții noastre,mic,dar care ce le conferă siguranța că și mâine vor fi tot aici,și,din când în când ies din umbră doar pentru a-ți accentua cicatricea și mai mult.
Mă dezbrac.Odată cu hainele îmi pot lăsa defectele,dar cicatricile rămân,ca niște povești pe care tu le știi, povești ale căror personaj principal ești tu. Mă dezbrac și odată cu hainele renunț și la aparențe.
Privește-mă.
Nu,nu sunt doar goală,sunt exact așa cum mă știi tu,exact așa cum vrei tu să fiu,nesigură, fără urme de încăpățânare sau orgoliu,fără fraze ce par a fi senine,dar sunt scăldate în lacrimi.
Goală în lumina palidă a nopții, îmbrăcată doar cu vise, speranțe, iluzii și iubire.
Și ce contează că doar tu mă știi așa,că doar tu mă cunoști și că doar tu m-ai văzut.Nu doar goală, ci împreună cu tot ceea ce e bun în mine, cu toate cicatricile mele.Și ce dacă din când în când sângerează?Tu știi să le închizi la loc.
Goală...Doar noi doi...Și amintirile noastre.