De ce încă port cu mine secretul acelor vremuri,acelor seri ploioase de vară,când priveam picurile de apă și ne scăldam în dulcea căldură a brațelor și trupurilor noastre?De ce port încă secretele tale, ce nici acum nu-mi dau pace?De ce încă te mai iubesc?
Da,încă te mai iubesc,nu pot lăsa nimic în urmă, nu pot renunța la nimic și doare. Da,trupul meu încă freamătă de emoție la auzul vocii tale, pielea mi se înfirbântă doar imaginându-mă lângă tine. Nu, nu trebuie. Ar trebui să fiu mai puternică de atât. Dar sunt obosită să fiu tot aici, speriată și acum de temerile mele copilărești, amintirea pașilor tăi când te depărtai este mult prea mult,prea mult și nu mai pot.
Sunt singură de prea mult timp, liniștea este apăsătoare, aerul îmbâcsit de același miros vechi de tutun și cafea, camera plină de amprentele tale. Ai plecat, dar de ce? Din dorința prostească de a nu deveni slab iubind. Din teama acceptării. Din lașitate și orgoliu.
Dar acum? Cum sunt nopțile tale fără mine, fără parfumul meu și fără cântecele mele fredonate ușor lângă urechea ta, buzele-mi atingându-ți urechea și tachinându-ți mai apoi gâtul și tâmplele? Probabil la fel de goale ca și ale mele. Dar de ce? De ce, când totul putea să fie altfel, puteam fi doar noi doi împotriva lumii, noi doi și atât?
Liniște, apăsare, tot fum și aceeași cafea, dar rece acum. Dar tu? Tu nu ești aici. În nicăieriul tău le simti și tu?
