Sfarsit.

Nu...Nu e nevoie sa ma privesti,stiu ca nu poti.Stiu ca intre noi doi mereu ego-ul tau a cantarit mai mult decat nenorocita asta de iubire pe care o simt pentru tine.Si stii ceva?Asta a distrus tot.Incetul cu incetul distanta dintre noi s-a marit.Intre noi s-a format o prapastie,pe care nu o poti trece de unul singur,pentru ca nu stii daca atunci cand vei fi aproape sa cazi va fi cineva care sa te prinda de mana,sa te ridice iar si sa-ti spuna ca totul va fi bine din nou.Nu.Nu pot sa pun lucrurile impreuna fara ca tu sa ma tii de mana.Pentru cxa pur si simplu prapastia este mult prea mare.
Nu.Nu te intoarce,lasa-ma sa termin de vorbit.Nu ma privii cu ochii aia care stii ca de fiecare data ma fac sa devin confuza si ma fac sa-mi pierd capul.Nu incerca sa ma atingi.Degetele tale ma fac sa-mi doresc sa te simt tot mai aproape.Nu...Nu-ti apropia buzele de ale mele,nu le sfarama cu un sarut,pentru ca stii ca ma va ucide.
Stii...
As vrea sa pot spune ca a fost doar un vis,toata povestea noastra.Dar mai stiu ca nu e asa,stiu ca e mai reala decat vom fi amandoi vreodata,la un loc.Tot ce simt pentru tine e real,mai real decat as vrea eu sa fie.Nu suport linistea,pentru ca niciodata nu prezice ceva bun.Vreau zgomot,multa galagie,agitatie...Nu vreau sa ma simt singura,nu iar.
Ma intreb...ce a pus de fapt capat?Mandria,orgoliul sau pur si simplu lipsa de sentimente?Cred ca toate la un loc.Ele sunt amalgamul ce formeaza perfect cocktail-ul suferintei mele de acum.Dar stii...O sa treaca.
Singurele care vor ramane vor fi amintirile...Si nu singure...Ci impreuna cu toata nenorocita asta de iubire pe care o port cu mine peste tot,de 5 ani,fara niciun scop.Fara nicio tinta.Doar o port.
Si ce daca merit mai mult?Si ce daca tu nu crezi ca esti suficient de bun pentru mine?Si ce daca ma faci sa sufar?Sunt deciziile mele.Lasa-ma pe mine sa hotarasc cu ce ma pot descurca.Sunt constienta ca ne este greu.Dar eu sincer vreau sa incercam.
Ce mai avem de pierdut?
De ce sa ne ascundem?
Nu are rost.
Capul sus si haide sa mergem mai departe...
Amandoi.
Ia-ma de mana...!
Haide sa ne ridicam...
Impreuna...
Intotdeauna.

Față în față...

Bine...Respiră,numără până la 10 și liniștește-te.
Știu,e greu,e aiurea.Așa,și?Vom trece și peste asta,așa cum am mai trecut și înainte.
Da,știu că acum e diferit,dar știi la fel de bine ca mine că asta îți dorești.
Îmi vine să o iau razna,să fug,să plec departe de tot și toate,departe de tine.Dar m-aș întoarce înainte să plec.Legătura asta bolnăvicioasă mă ține aici,mă ține pe loc,mă ține legată de tine.Și cu toate astea nu mă deranjează.Face parte din mine,din noi.Te iubesc,știi...Dar la ce ajută asta...?La nimic.Lumea nu va fii niciodată mai bună doar pentru că eu te iubesc.Nu e de ajuns.Nu e suficient.
Ai greșit.Nu o dată.Nu de două.De mai multe ori.Și de fiecare dată eu am așteptat.Am plâns,am suferit,ca într-un final ca renunț la astea și să te iert.Să continui să merg alături de mine.De ce?Nu știu,și nu cred că voi știi vreodată.
Mă doare.Contează?Nu cred.Știi că îmi va trece doar din dorința mea nebună de a te avea lângă mine.De ce îmi doresc asta atât de mult?Pentru că știu că și tu ți-o dorești,sau cel puțin așa îmi place mie să cred.Mi-e greu.Mi-e dor.
Și știi de ce îmi este cel mai dor?De ceea ce sunt eu atunci când sunt cu tine.De persoana în care mă transform atunci când tu respiri pe pielea mea,sărutându-mă încet,ușor,de parcă ai avea toată viața la dispoziție.
Mai știi...?Așa îmi spuneai mereu.Că avem la dispoziție o viață împreună să facem absolut tot ce îmi dorec eu.Că nu are rost să ne grăbim.
Mă torturez degeaba.De ce?Nu știu,dar doare.
De ce nu mă poți privi în ochi...?De ce privești pe geam...?Uită-te la mine.Știu că plângi.Și eu am plâns.Nu o dată.Nu de două.De o mulțime de ori.Dar aproape întotdeauna ai vrut să plâng în brațele tale.Tu de ce nu o faci?Crezi că asta te face să decazi...?Nu.Mă face pe mine să te iubesc mai mult.
Mi-e dor.
Încă o dată față în față fără să spunem nimic.
Față în față.

Copil...!

Mi-e dor...
Dimineață,cafea în cana ciobită,aceeași de ani...Am uitat de unde o am...Geamul cu mii de fulgi pe el...Afară ninge și mie mi-e cald...Urăsc iarna,urăsc frigul,urăsc Crăciunul...
Urăsc să ningă,iubesc când plouă...
Ce am ajuns acum...?Departe de voi,singură aici,cu nimeni lângă mine.Sunt singură.O gură de cafea.Mi se usucă gâtul.Ceva se scurge ușor.Duc mâna pe obraz.I-o lacrimă.Fierbinte.
Cămașa...?De unde o am?E a lu' tata...E veche...Descusută puțin și îngălbenită de vreme.E-a lui...S-a supărat pe mine când i-am luat-o,dar i-a trecut,spunea că-mi stă mai bine mie decât lui.
Și cana...?Cred că este de la mama...Sunt sigură,de fapt.E de la ea.
Acum mi-e frig...Afară nu mai ninge,dar focul încă mai arde în sobă.
Eram copil,eram acasă,eram cu ei,nu singură.
Crăciun...Era frumos atunci...
Și acum...?Urăsc Crăciunul...Nu reprezintă nimic...Nimic...O altă zi...
Sunt goală...Da,de tot...Am lăsat cămașa de pe mine,am aruncat și cana...
Copilărie,nenorocită!De ce nu m-ai întrebat nimic când ai plecat?
Urăsc...Mi-e dor...!