Dar lacrimile mele cad pe sufletul tău ca nisipul unei clepsidre, ca umbra unui vechi meridian ars de soare, care de o parte ar scrie în raze cuvântul "totdeauna", de alta,în umbră, cuvântul "niciodată"...
Ascunde-ţi privirea, nu pot să o văd, nu fără să mă gândesc la tot, la noi şi amintirile noastre, ce acum par infinite, dar ce atunci treceau mult prea repede... Ni se păreau mult prea scurte clipele, mult prea puţine săruturile.Şi acum...? Ce a mai rămas din iubirea aia a noastră...? În faţa noastră se află un mic cimitir. Ne aflăm lângă un mormânt,am venit amândoi să îngropăm trupul neînsufleţit al iubirii noastre. Dar refuz,refuz complet. De ce să îngropăm ceva ce încă este viu, ceva ce nu a murit si nu va avea cum sa moară în veci...?
În stradă, în aerul invadat de ceaţă,cineva cânta... Un glas pierdut în ceaţă:...cântecul de totdeauna şi de niciodată...
De ce mi-e dor de mâinile tale, ce lasă de fiecare dată câte o amprentă pe pielea mea cunoscută doar de tine...? De ce îmi lipsesc săruturile, ce de fiecare dată mă ard cu dulceaţa şi parfumul lor...? Bei din ceașca mea...? Nu,din buzele tale... Dar mai ții tu la buzele mele...?
De ce mi-e dor de noi şi de nopţile lungi de vară,de geam şi de lună...? De luna aia rotundă, ce ne privea,şi ne blama, dorindu-şi infinit să fie ca noi,măcar pentru o clipă...
Mi-e dor de tine şi de noi... De nopţile pierdute în negura întunecată a timpului ce nu renunţă la trecerea lui, aşa cum nici noi nu renunţăm la dragostea noastră... De cântecul de veci şi de niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu