joi, 10 martie 2011

Delir...

Niciodată nu am crezut asta...Oricine mai puţin eu...Nu,este imposibil.Eşti sigur...?
Da,eşti,şi sunt şi eu...Mai sigură ca niciodată...
Zac pe zăpada amintirilor mele,ce mă înfierbântă mai mult ca întotdeauna.O cămaşă.Atât.O ştii...?Oare o mai ţii tu minte?Mirosul tău este din ce în ce mai puternic,arzându-mi pielea,odată cu zăpada,complotând împotriva simţurilor mele,a tot ce-i rău în mine...Mă mângâie uşor,sub valul de lumină palidă a lunii...
Privesc spre agonie plutind pe marginea sufletului meu...Dar prefer să cad...Nu vreau să calc pe tine,te-ar durea...Nu îmi este frică să zbor spre suspin şi lacrimi,pentru că toate vor rămâne umbre,umbre ale amintirilor noastre,când tu,tu mă vei ridica,mă vei face să zbor din nou...Îmi vei desena aripi cu mâna şi ele se vor deschide...Vor zbura pentru mine...Şi vântul mă va dezbrăca uşor,lăsându-mă goală,privind spre tine,crezând în tine...
Şi tu...Mă vei privi zâmbind,ştiind că aripile mă vor purta la tine,iar şi iar...Pe zăpada ce arde,sub luna ce visează,spre noi...
Mirosul cămăşii mă apasă,amintindu-mi de fiecare dată să expir...Dar mi-e frică...Vreau ca plămânii mei să mă facă să plâng,umplându-se tot mai mult de tine,de noi...
Dar ei refuză...Refuză complet,pentru că tu,tu mă ţii de mână.Nu e cămaşa,nu mai e...E doar o pată pe fericirea noastră,o pată mică ce defineşte albul diafan.
Zăpada ne arde,făcându-ne să tresărim...Sau poate nu e zăpada,suntem noi,sunt trupurile noastre ce se contopesc în minunatul păcat ce ne defineşte.
E visul meu...
E doar dansul meu spre nebunie,nebunie şi delir...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu