Te-a rănit odată.Ai crezut că ai reușit să treci peste,să-l ierți,să uiți și să o iei de la capăt,dar durerea și amintirea rămân ca niște cicatrici,ce din când în când mai sângerează,secându-te de puteri,făcându-te să te târăști în propria-ți agonie.Cum poate fi tratată o cicatrice?Nu poate.Ea rămâne acolo indiferent de tratament,ca să-ți aducă aminte de tot ce-a fost,să-ți aducă aminte cât te-a durut.
Nici amintirile nu pot fi șterse cu buretele.Ele rămân într-un colț al minții noastre,mic,dar care ce le conferă siguranța că și mâine vor fi tot aici,și,din când în când ies din umbră doar pentru a-ți accentua cicatricea și mai mult.
Mă dezbrac.Odată cu hainele îmi pot lăsa defectele,dar cicatricile rămân,ca niște povești pe care tu le știi, povești ale căror personaj principal ești tu. Mă dezbrac și odată cu hainele renunț și la aparențe.
Privește-mă.
Nu,nu sunt doar goală,sunt exact așa cum mă știi tu,exact așa cum vrei tu să fiu,nesigură, fără urme de încăpățânare sau orgoliu,fără fraze ce par a fi senine,dar sunt scăldate în lacrimi.
Goală în lumina palidă a nopții, îmbrăcată doar cu vise, speranțe, iluzii și iubire.
Și ce contează că doar tu mă știi așa,că doar tu mă cunoști și că doar tu m-ai văzut.Nu doar goală, ci împreună cu tot ceea ce e bun în mine, cu toate cicatricile mele.Și ce dacă din când în când sângerează?Tu știi să le închizi la loc.
Goală...Doar noi doi...Și amintirile noastre.
